joi, 12 februarie 2015

Jules Verne și “urmașii vechilor daci”. Ce spunea marele scriitor despre români…

“Ma simteam emotionat. Puneam pentru prima data piciorul pe un pamant locuit de români. Simpatia mea profunda pentru acest neam misterios facea sa-mi bata inima”. Cuvintele lui Elisee Reclus il urmaresc neincetat pe Jules Verne. Pagina cu citatul respectiv din cartea marelui geograf se afla la loc de cinste pe biroul de lucru. A deschis-o si rasdeschis-o ori de cate ori simtea nevoia sa se patrunda de afectiunea si de simpatia marturisita pentru români a lui Elisee.


***
Interesul lui Jules Verne pentru spatiul romanesc era mai vechi. Spectaculoasele itinerarii din opera sa trecusera, deja, prin Dobrogea si prin Ardeal. “Incapatanatul Keraban” (1883), “Mathias Sandorf” (1885) si “Claudius Bombarnac” (1889) au personaje romanesti sau surprind realitati din teritorii locuite de romani.

Biroul de lucru al lui Jules Verne

biroul lui jules verne

“Incapatanatul Keraban”, intitulata initial “Ocolul Marii Negre”, descrie, pe 20 de pagini, drumul personajului principal prin Dobrogea, pe atunci provincie a Imperiului Otoman, oferind informatiile despre tinut si despre locuitorii sai, despre formele de relief si despre asezari precum Cernavoda, Galati, Tulcea si Constanta. Jules Verne nu a ratat ocazia ca, prin vocea lui Keraban, sa intepe guvernul otoman pentru lipsa de interes fata de infrastructura Dobrogei.
In “Mathias Sandorf” apare primul castel din Carpati, o resedinta localizata in districtul Fagarasului, pe una dintre culmile muntoase care despart Transilvania de Valahia. Atunci remarca Jules Verne, pentru prima oara in opera sa, inainte de “Castelul din Carpati”, “maretia salbatica” a Transilvaniei. In fine, romanele “Claudius Bombarnac” si “Frumoasa Dunare galbena” sunt ultimele doua scrieri ale marelui autor francez care fac referire la realitatile romanesti din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. In “Claudius Bombarnac”, eroului, reporter la “XX Siecle”, i se alatura, pe traseul transasiatic Tiflis – Pekin, mai multi conationali romani, printre care frumoasa Zinca, “o blonda de 22-23 de ani, cu ochii negri, caracteristici tipului romanesc”. Apoi, in “Frumoasa Dunare galbena” isi plimba cititorii pe la Portile de Fier, pe raul Cerna, prin orasele Giurgiu si Galati, respectiv, bratul Chilia.
Rosia Montana, “un adevarat izvor al bogatiei” transilvane
“Ma simteam emotionat. Puneam pentru prima data piciorul pe un pamant locuit de români. Simpatia mea profunda pentru acest neam misterios facea sa-mi bata inima”. Cuvintele lui Elisee Reclus il urmaresc neincetat pe Jules Verne. Pagina cu citatul respectiv din cartea marelui geograf se afla la loc de cinste pe biroul de lucru. A deschis-o si rasdeschis-o ori de cate ori simtea nevoia sa se patrunda de afectiunea si de simpatia marturisita pentru români a lui Elisee.

Soarbe din ceaiul fierbinte, isi intinde temeinic harta langa colile albe si se pune pe scris. E 5 si 20 deja. “Aceasta bucata ciudata din Imperiul Austro-Ungar, Transilvania, inseamna in traducere “tara padurilor”. Se invecineaza la nord cu Ungaria, la sud cu Valahia, iar la est cu Moldova. (…) e un fel de Elvetie, dar inca pe atat de mare, nefiind insa mai populata. Cu podisuri numai bune pentru diversele culturi, pasuni imbelsugate, vai desenate dupa capriciile naturii si piscuri severe, Transilvania, brazdata de ramificatiile de origine plutonica ale Carpatilor, este traversata de numeroase cursuri de apa, care se varsa in Tisa si in Dunarea cea superba, ale carei Porti de Fier, aflate la cateva mile mai la sud, inchid defileul lantului Muntilor Balcani, la granita dintre Ungaria si Imperiul Otoman. (…) Indiferent de statutul sau politic, a ramas in continuare un taram unde traiau mai multe semintii, care au conlocuit fara sa se contopeasca, de exemplu, valahii sau romanii, ungurii, tiganii, dar si saxonii…”.
Ruinele Cetatii Colt

cetatea colt 
Pe un carnetel legat in piele aurie, Jules Verne a asternut cateva note de lectura despre tot ce a putut afla legat de bogatiile Transilvaniei: solul fertil, minele de sare de la Turda, muntele Praid, cu zacamantul de clorura de sodiu, minele de la Remetea, care produc plumb, galena, mercur si mai ales fier, minele de la Hunedoara, minele de carbune de la Hateg, Livezeni si Petrosani, apoi minele de aur de la Abrud, de la Campeni, “regiunea cautatorilor de aur, unde o multime de mori cu utilaje foarte simple sapa nisipurile de la Rosia Montana, “un adevarat izvor al bogatiei” transilvane”. “Iata, se pare, un district foarte favorizat de natura, dar in care totusi bogatia nu contribuie cu nimic la bunastarea populatiei”, gandeste Jules, in timp ce-si mangaie barba stufoasa. Transcrie ideea pe o ciorna. Cine stie, poate o va folosi candva…
Taramul serpilor hraniti cu laptele cel mai bun

E convins ca are nevoie de o lume magica, misterioasa, pentru a pune in evidenta sfasietoarea poveste de dragoste care ii opune pe batranul luptator pasoptist Radu de Gorj si pe mai tanarul boier craiovean Franz de Telek, doi barbati pasionali, prinsi in mrejele Stillei, o faimoasa cantareata de opera din Italia.

Pe urmele Castelului din CarpatiCastelul din Carpati
Cauta febril in descrierile lui Reclus si in monografiile despre obiceiurile si credintele romanilor, pana gaseste exact ce cauta. Isi investeste personajele ardelene cu trairi la limita magicului, apoi cuvintele se aseaza cuminti, sub penita sa de mare scriitor: “Exista zane sau “babe”, de care trebuie sa te feresti sa le intalnesti martea sau vinerea, cele mai putin norocoase zile ale saptamanii. Aventurati-va, deci, in inima acestor paduri din comitat, paduri vrajite, unde se ascund balaurii, acesti dragoni gigantici, cu falci care se inalta pana la nori, “zmei” cu aripi nemasurate, care rapesc fetele nobile, dar si pe cele de neam mai putin bogat, dar care sunt frumoase! Iata, se pare, mai multi monstri redutabili… Atunci care este geniul cel bun pe care il ridica impotriva acestora fantezia populara? Nimeni altul decat sarpele de casa, care traieste in fundul vetrei, si a carui influenta benefica taranii o cumpara, hranindu-l cu cel mai bun lapte”.
E decorul perfect pentru a introduce in scena Castelul din Carpati. Batranul Jules Verne scrie cu fervoare, e total absorbit de Transilvania fabuloasa pe care o viseaza cu ochii deschisi, pierduti cu orele, pe catifeaua vernil care imbraca peretii camerei de lucru.
“E, practic, imposibil sa recunosti formele nehotarate ale Castelului din Carpati pe dealul Gorgan, pe care il incoroneaza la stanga trecatorii Vulcan. Nu se detaseaza deloc pe fundalul muntilor. Ceea ce esti tentat sa consideri un donjon nu este decat o gramada de pietre. Cine il priveste are impresia ca vede crenelurile unui zid unde nu se poate afla decat o creasta stancoasa. Tot acest ansamblu este incert, miscator si vag. Asa ca, daca ar fi sa credem toti calatorii, Castelul din Carpati exista doar in imaginatia oamenilor din comitat”.
“Urmasii vechilor daci…”

Pe urmele Castelului din CarpatiPastorul Frik – descendent al vechilor daci
La poalele dealului care duce catre misteriosul Castel din Carpati, Jules Verne plaseaza satul Veresti. Acum e momentul sa evidentieze indarjirea cu care romanii ardeleni si-au aparat identitatea, vreme de sute de ani! N-are indoieli in aceasta privinta, iar entuziasmul sincer si molipsitor al lui Elisee Reclus e cea mai buna dovada.
“La Veresti, ca de altfel in toata partea aceasta a Transilvaniei, nu se vorbeste nici germana, nici maghiara, ci doar romana, chiar si in cele cateva familii de tigani, mai degraba stabilite de tot, decat provizoriu, in diverse sate din tinut. Acesti venetici preiau limba locurilor prin care se aciuiesc, si la fel si religia. Au adoptat chiar si ritul ortodox, conformandu-se religiei crestinilor in mijlocul carora s-au asezat”, scrie Jules Verne.
Apoi, cum sa nu sugereze filiatia dacica a bravilor ardeleni? “Din ce rasa facea parte pastorul Frik? Era un descendent al vechilor daci?”, arunca el un indiciu, pentru ca mai tarziu, cand il introduce pe Radu de Gorj, sa fie mai explicit: “La sfarsitul secolului al XIX-lea, ultimul reprezentant al seniorilor de Gorj ramasese baronul Radu. Nascut in castelul din Carpati, isi vazuse familia stingandu-se in jurul sau, inca din frageda tinerete. (…) Amintirea tarii in care se nascuse ramasese adanc intiparita in inima tanarului baron de Gorj. In cursul peregrinarilor sale prin acele tari indepartate, nu-si uitase niciodata patria transilvana. Astfel, se intoarse sa ia parte la una dintre rascoalele sangeroase ale vremii, ale taranilor romani care se revoltau impotriva opresiunii maghiare. Urmasii vechilor daci fusesera invinsi…”
Ciprian Rus

Citește articolul integral aici: http://www.formula-as.ro/2010/947/documentar-90/pe-urmele-castelului-din-carpati-13170

3 comentarii:

Anonim spunea...

Dau sa trimit comentariu , ma baga in reclame ?

A mai scris si ca evreii vor acapara tot pamantul romanesc , in aceeasi povestire .

ZaRadu

Anonim spunea...

Poate ca de aia te-a bagat in reclame,pt ca trebuia sa gandesti mai bine inainte sa scrii ce ai avut de scris...in povestire.
Iesi din modul „pilot automat”

Anonim spunea...

Ce lume curata,frumoasa,cinstita,luminoasa si plina de iubire ar fi fost pe-acesta planeta albastra fara pelagra jidoveasca,aceasta "otrava" care a impanzit planeta.....