vineri, 12 noiembrie 2010

Adevărata poveste a umanităţii


V-aţi întrebat vreodată de ce lumea noastră e aşa cum e ? De ce există atâta violenţă, atâta spirit de competiţie, de ce viaţa pare să fie atât de grea, pentru atât de mulţi oameni – şi de ce pare să lase, aproape tuturor, impresia că e atât de grea ? Explicaţia o constituie „poveştile” pe care ni le transmitem unii altora, despre felul în care „stau lucrurile”. În momentul de faţă, „povestea” pe care ne-o spunem unii altora (şi pe care o transmitem şi copiilor noştri) sună cam aşa...

Ne naştem într-o lume ostilă, condusă de un Dumnezeu care vrea să facem sau să nu facem anumite lucruri. Un Dumnezeu care ne va pedepsi, supunându-ne pe veci la cazne, dacă nu facem lucrurile aşa cum trebuie. Prima noastră experienţă de viaţă este separarea de corpul mamei – izvorul vieţii noastre. Această experienţă este cea care dă tonul şi care creează contextul întregii noastre realităţi, realitate pe care o percepem ca fiind o separare de izvorul a tot ceea ce înseamnă viaţă. Nu numai că suntem separaţi de tot ceea ce înseamnă viaţă, dar suntem separaţi şi de toate celelalte lucruri care există în viaţa noastră. Tot ceea ce există are o existenţă separată de a noastră, iar noi suntem separaţi de tot ceea ce există. Nu e ceea ce ne dorim, dar aşa stau lucrurile. Ne-am dori ca situaţia să fie alta – şi chiar facem tot posibilul în acest sens. Căutăm să retrăim experienţa comuniunii cu toate lucrurile – dar mai ales a comuniunii cu ceilalţi. Nu ştim prea bine de ce – pare a fi ceva aproape instinctiv. Pare firesc. Singura problemă e că acel „altceva” nu ne este de ajuns. Indiferent ce anume este acel „altceva” pe care îl dorim, nu pare a fi suficient. Nu ne ajunge iubirea, nu ne ajunge timpul, nu ne ajung banii, nu ne ajunge acel „ceva” de care credem că avem nevoie, pentru a fi fericiţi şi împliniţi. În momentul în care credem că avem destul, hotărâm că vrem mai mult. Şi pentru ca acel „ceva” – de care, considerăm noi, avem nevoie pentru a fi fericiţi – nu ne ajunge, trebuie să facem anumite lucruri pentru a obţine cât de mult putem. Ni se cere să facem ceva anume, pentru a obţine orice – de la iubirea lui Dumnezeu, până la darul firesc al vieţii. „A fi” pur şi simplu nu e de ajuns. Aşadar, NOI, la fel ca şi viaţa – cu tot ce înseamnă ea – nu suntem de ajuns. Întrucât doar „a fi” nu e suficient, avem de făcut anumite lucruri. Cei care fac „ceea ce trebuie” ajung să aibă lucrurile de care au nevoie pentru a fi fericiţi. Dacă nu faci ceea ce trebuie, aşa cum trebuie, nu „câştigi” – şi aşa începe competiţia. Şi pentru că nu ne ajunge ceea ce există, trebuie să intrăm în competiţie. Trebuie să intrăm în competiţie pentru toate, inclusiv atunci cand e vorba de Divinitate. Competiţia e acerbă. E vorba de însăşi supravieţuirea noastră. E o competiţie în care nu supravieţuiesc decât cei mai bine pregătiţi. Doar învingătorul obţine recompensă. Dacă ai pierdut competiţia, viaţa îţi este iadul pe pământ; iar după moarte, dacă ai pierdut bătălia în competiţia pentru Divinitate, ai din nou parte de iad – de această dată pentru totdeauna. Moartea a fost, de fapt, creată de Dumnezeu pentru că strămoşii noştri au făcut nişte alegeri greşite. Adam şi Eva se bucurau de viaţă veşnică în Grădina Raiului; la un moment dat, însă, Eva a mâncat din rodul Pomului Cunoaşterii Binelui şi Răului, iar ea şi Adam au fost alungaţi din Rai de un Dumnezeu mânios, care i-a condamnat, pe ei şi pe toţi urmaşii lor, la moarte – aceasta fiind Cea Dintâi Pedeapsă. De aici înainte, viaţa trupească nu avea să mai fie veşnică, ci avea să cunoască limite, la fel ca şi lucrurile lumeşti. Şi totuşi, dacă nu-I vom mai încălca poruncile, Dumnezeu ne va reda viaţa veşnică. Iubirea lui Dumnezeu este necondiţionata, dar răsplata divină, nu. Dumnezeu ne iubeşte chiar şi atunci când ne condamnă la osândă veşnică. Durerea Lui este mai mare decât a noastră, căci ceea ce El doreşte este ca noi să ne întoarcem acasă; însă nu poate face nimic, dacă noi nu ne purtăm aşa cum se cuvine. Alegerea ne aparţine. Secretul este, aşadar, să nu avem o conduită nepotrivită. Trebuie să trăim frumos. Să ne străduim să trăim frumos. Iar pentru aceasta, trebuie să cunoaştem adevărul despre ceea ce Dumnezeu doreşte să facem sau să nu facem. Nu-L putem mulţumi pe Dumnezeu şi nu putem evita să-L supărăm, dacă nu cunoaştem deosebirea dintre Bine şi Rău. Trebuie, deci, să cunoaştem adevărul în această privinţă. Adevărul este uşor de înţeles şi uşor de aflat. Nu trebuie decât să ascultăm spusele profeţilor, ale învăţătorilor, ale înţelepţilor şi ale Creatorului religiei noastre. Dacă există mai multe religii şi, prin urmare, mai mulţi Creatori, trebuie să avem grijă să-l alegem pe cel potrivit. Dacă-l alegem pe cel nepotrivit, putem pierde competiţia. Atunci când facem alegerea corectă, suntem superiori; suntem mai buni decât semenii noştri, pentru că avem adevărul de partea noastră. Postura de a fi „mai buni” ne permite să emitem pretenţii asupra celor mai multe dintre premiile puse în joc, fără a lupta efectiv pentru ele. Ne declarăm câştigători ai competiţiei înainte ca aceasta să înceapă. Conştientizarea acestui lucru ne permite să ne bucurăm de toate avantajele şi ne oferă posibilitatea de a scrie regulile vieţii astfel încât altora să le fie aproape imposibil să câştige premiile cu adevărat importante. Nu facem acest lucru din răutate, ci pur şi simplu pentru a ne asigura că vom obţine victoria – victorie care ni se cuvine. Şi asta pentru că cei care aparţin religiei noastre, care sunt de aceeaşi naţionalitate, rasă şi sex şi care au aceleaşi convingeri politice, sunt cei care cunosc adevărul şi – prin urmare – merită să fie învingători. Pentru că merităm să fim învingători, avem dreptul de a-i ameninţa pe alţii, de a ne lupta cu ei şi de a-i ucide, dacă e nevoie, pentru a obţine acest rezultat. Se prea poate să existe şi un alt mod de a trăi, un alt plan al Divinităţii şi un alt adevăr, mult mai important, dar dacă acestea există, nu le cunoaştem. De fapt, nu e limpede nici măcar dacă ar trebui să le cunoaştem. S-ar putea să nu trebuiască nici măcar să încercăm să cunoaştem aceste lucruri, cu atât mai puţin să-L cunoaştem şi să-L înţelegem cu adevărat pe Dumnezeu. A încerca acest lucru e o dovadă de aroganţă, iar a declara că ai reuşit e o blasfemie. Dumnezeu este Cunoscătorul Neştiut, Forţa Motrice în Nemişcare, Marele Nevăzut. Aşadar, nu putem cunoaşte adevărul pe care alţii ne cer să-l cunoaştem, pentru a întruni condiţiile pe care tot ei ne cer să le întrunim, astfel încât să primim iubirea pe care ni se cere să o primim, ca să evităm în acest fel osânda pe care încercăm să o evităm, pentru a cunoaşte viaţa veşnică de care ne-am bucurat înainte de toate acestea. Ignoranţa noastră este regretabilă, dar ea n-ar trebui să reprezinte o problemă. Nu trebuie decât să luăm de bun ceea ce credem că ŞTIM – „poveştile” transmise – şi să acţionăm în consecinţă. Acesta este lucrul pe care am încercat să-l facem, fiecare potrivit propriilor convingeri, graţie cărora am ajuns să avem viaţa pe care o trăim astăzi şi realitatea pe care o creăm acum pe Pământ.



Aceasta este, aşadar, „povestea”. Acesta este modul în care majoritatea rasei umane priveşte lucrurile. În cazul fiecăruia dintre noi există mici variaţii; în esenţă, însă, aceasta este maniera în care ne trăim viaţa, în care ne justificăm alegerile şi în care explicăm în mod raţional rezultatele pe care le obţinem. Deşi unii dintre noi nu sunt în totalitate de acord cu aceste lucruri, cu toţii le acceptăm, în parte. Şi acceptăm aceste afirmaţii ca fiind realitatea curentă, nu pentru că ele reflectă înţelepciunea noastră la nivelul cel mai profund, ci pentru că cineva ne-a spus că sunt adevărate.

La un anumit nivel, a trebuit să ne convingem pe noi înşine de adevărul lor. Este ceea ce se cheamă închipuire. Acum, însă, e momentul să lăsăm la o parte imaginaţia şi să privim realitatea. S-ar putea să nu fie uşor, întrucât realitatea, în esenţa ei, poate să difere foarte mult de realitatea pe care mulţi oameni o percep în ziua de azi.

Neale Donald Walsch


4 comentarii:

Anonim spunea...

Oribil.Trebuie schimbata "povestea"! Repede!!!Insa ,mai bine ar fi sa il lasam pe Dumnezeu sa faca asta.Omuletii au facut numai traznai si atunci cand au crezut ca fac bine....Tot la instanta superioara trebuie sa speram, sa ne rugam !Sa primim indrumare si mai ales sa intelegem care este aceasta!

Anonim spunea...

Dumnezeu este iubire, iar cele zece porunci sunt descoperirea pentru rasa umana a dragostei lui. Daca iti plac poruncile lui, il vei iubi si pe Datatorul lor ......Odata aceste zece porunci erau parte din inima noastra, parte din miezul mintii noastre , erau "legea Duhului de viata".....Adam si Eva la propunerea "....sarpelui cel vechi, numit diavolul..."Apoc.12 au crezut ca ele sunt "un sistem al sclaviei" si au crezut "povestile" ingerului cazut. De atunci pana acum, omenirea asculta si crede povestile lui despre iad, pedepse, nimiciri, mania lui Dumnezeu... ca fiind solutia (pedeapsa) lui Dumnezeu la neascultarea oamenilor. Dar tocmai "desprinderea de izvorul vietii" a dus la aparitia acestori nenorociri pe planeta albastra de 6000 de ani. Dumnezeu a intervenit in imparatia nelegiuirii, de cate ori i s-a dat voie de catre un suflet iubitor de neprihanire, ca sa stopeze sau minimizeze, urmarile acelei hotarari din Eden ale primilor oameni, amplificate generatie dupa generatie.

Concluzie: Pacatul (despartirea de Dumnezeu) are in el toate nebuniile care se vad la tot pasul in viata locuitorilor planetei." Legea pacatului si a mortii" este stapana pe situatie si va fi pana ce o generatie de oameni vor devenii constienti ca fara "legea duhului de viata" nu exista solutie de vindecare pentru neamul omenesc tot mai bolnav si chinuit ...
Suntem noi acea generatie?

Laura spunea...

Buna ziua , imi plac foarte mult pozele care le-ati folosit pt blog, cele cu gradina, cu aranjamentele florale...imi doresc sa fac niste postere care necesita pozele la o rezolutie mai buna, aveti cum sa ma ajutati?
Va multumesc mult!

Daniel Roxin spunea...

trimiteti-mi o adresa de e-mail