vineri, 8 octombrie 2010

Mintea şi trupul


NU trupurile noastre sunt vinovate că arată aşa cum arată, ci minţile noastre. Şi caracterul nostru şi sufletul nostru, în ultimă instanţă, contribuie la frumuseţea sau urâţenia trupurilor noastre. Adică arhicunoscuta lege a Reflexiei: exteriorul reflectă interiorul!

Recent, într-un vis, am injurat de Dumnezeu pentru că trupul nu mă ajuta să urc un dâmb nisipos. N-aveam cârji în vis, dar tot infirm eram. La trezire am mulţumit trupului meu pentru că m-a ajutat să învăţ nişte lecţii în viaţa asta pe care nu le-aş fi învăţat nici în zece încarnări de om sănătos!

Oare de ce ne pasă atît de mult ce cred ceilalţi despre noi, despre trupurile noastre?... Părerile altora despre noi ne încântă  pentru cîteva minute; părerea noastră despre noi ne poate otrăvi toata viaţa, dacă este depreciativă, sau ne poate bucura mereu, dacă este admirativă, fără a cădea în narcisism... Sunt mii, sute de mii sau milioane de trupuri armonioase şi frumoase la tinereţe... dar după 10-15 ani aceleaşi trupuri arată ca vai de capul lor, în urma abuzurilor de tot felul!... Ne plângem prea des de felul cum arată trupurile noastre, însă mult mai rar învinovăţim minţile noastre proaste, rigide sau îmbârligate într-un ghem de prejudecăţi  penibile.

Nu forma trupului meu mă împiedică să fiu fericit, nu burta prea mare sau alt mădular prea mic, ci atitudinea mea prostească faţă de toate acestea se opune armoniei şi păcii lăuntrice!

Asta e valabil şi pentru tine şi pentru oricine…

Până la urmă contează cum ne stabilim priorităţile... Ce este prioritar în viaţa noastră: trupul sau sufletul? Atâta timp cît acordăm prioritate trupului (şi aproape toţi facem asta la tinereţe), avem parte de multe suferinţe şi dezamăgiri, pentru că întotdeauna va exista cineva mai frumos în preajma noastră decît noi…

Dar cînd, în sfârşit, înţelegem că  a pune căruţa înaintea boilor e o atitudine teribil de prostească, după multă-multă suferinţă, respingere şi abandon din partea celor pe care am fi vrut să-i legăm de noi cu odgonul, nu doar cu funia ataşamentelor noastre, atunci şi abia atunci (care la unii s-ar putea să apară chiar într-o altă viaţă), înţelegem şi acţionăm în conformitate cu acea înţelegere, că fără frumuseţe interioară, nu poate exista frumuseţe exterioară... Înţelegem că fără a dărui, nu putem primi nimic; că fără a iubi, nu putem  fi iubiţi de nimeni... Acestea sunt de acum adevăruri arhicunoscute, în teorie, dar prea puţin aplicate în practică  pînă şi de cei care le cunosc!... Şi eu nu fac excepţie!

Poate că toate acestea sunt etape necesare pentru maturizarea noastră spirituală. Dar eu sunt de părere că ar trebui să ne stabilim o zi, o dată, începând de la care să încetăm definitiv de a ne mai lamenta de neajunsurile noastre, oricare ar fi ele; fie că aparţin trupului, minţii sau destinului la modul general. Am putea spune cam aşa: intenţionez ca de azi înainte să fiu fericit(ă), oricare ar fi obstacolele apărute  în calea mea!

Intenţionez  să-mi iubesc trupul exact aşa cum este sau cum ar putea deveni odată cu înaintarea în vîrstă!
Intenţionez să-mi iubesc semenii aşa cum sunt, fără a le critica alegerile! Pentru că fiecare e liber să aleagă orice socoteşte de cuviinţă că i se potriveşte, ce îi place sau ce îl bucură. Sigur că pot avea opinii diferite în privinţa alegerilor facute de alţii, opinii corecte sau greşite, pe care le pot sau nu exprima, dar opiniile mele reflectă doar propria-mi persoană, şi nu vreo instanţa absolută. De aceea n-ar trebui să ne supere mai deloc ceea ce gândesc alţii negativ despre noi, ci ceea ce gîndim NOI NEGATIV despre noi!

N-ar trebui, dar egoul se supără adesea, prea des chiar!... Însă cu timpul  se învaţă şi detaşarea, ca toate celelalte necesare desăvirşirii noastre spirituale. Fie că vrem, fie că nu vrem, mai devreme sau mai tîrziu, tot la SURSA DIVINĂ ne întoarcem... de-a pururi!
   
Cu ajutorul Celui de Sus!

de Arbatel Filotheanu

Niciun comentariu: